Cum ar fi să reînvățăm cum crește iarba?

– Cum ar fi dacă ar trebui să rescriem tot ceea ce știm? Tot ceea ce facem? … Cum ar fi să reînvățăm cum crește iarba?
– Mmm…
– Dacă ar trebui să trăim altfel, cât de adaptați suntem?
– Hai, frate, să discutăm lucruri mai funny. Mai ții minte când eram în Vamă…”

Într-un joc de imaginație

Zilele astea s-a intensificat numărul meeting-urilor online (17 în 3 zile!!!), în diverse grupuri de lucru, fie cu grupurile tinerilor (juniori și adolescenți) din Success Academy, fie cu colegii sau cu clienții din business. Am încercat cu fiecare o schimbare de paradigmă în contextul a ceea ce trăim (trăim?) în aceste zile. Întrebarea esențială a fost …

”Cum ar fi și ce ai face exact dacă ar trebui să rescrii tot ceea ce ești, tot ceea ce iubești, tot ceea ce faci și tot ceea ce știi în prezent, pentru a face față unei schimbări radicale ce poate să apară în viața ta – mai exact să trăiești începând de acum așa cum trăiești zilele acestea, în izolare socială?

Dacă ar trebui să-ți dai ”re-code” la toată viața?”

Știți ce e incredibil?!! Ceea ce credeam că poate fi startul unui brainstorming creativ s-a transformat în tăcere, râs, glume, schimbare de subiect, evitare. Niciunul, dar niciunul dintre grupurile de care povesteam nu a făcut un pas spre acest (să-i spunem) joc de imaginație. De ce?

Falsa putere?

Acum ani de zile eram într-o conferință cu peste o mie de oameni în sală. O zi de sâmbătă, relaxantă, la un eveniment ”free”. Am pus atunci o întrebare, probabil unii dintre voi, cei care citiți aceste rânduri, vă mai aduceți aminte de imaginea ”homeless”-ului cu viața ambalată într-un cărucior de supermaket. ”Ce faci dacă e să cazi?”, întrebam atunci. ”Dacă e să te trezești într-o dimineață și îți dai seama că ai dormit pe niște cartoane, pe stradă?” Mișcare, zarvă, oamenii încep să facă planuri pe grupuri de lucru. Și citim câteva dintre ele. Toate, dar toate, începeau cu spălatul, cu grija față de haine, cu căutarea unui job, oricare. Pe scurt, vorbeau despre relansarea ființei umane (dar nimic despre dezvoltare personală?!). Cu toții, plini de putere, de forță, restabileau echilibrul pierdut.

Astăzi, aceeași întrebare, pusă în altă formă, încremenește oamenii. Doare. E viscerală. Încruntă frunțile. Astăzi, când real imaginea respectivă ne bântuie adâncul temerilor, totul devine tăcere. Ce s-a schimbat de atunci? Unde s-a scurs invincibilitatea?

În caz că ne atacă rușii

Tot să fi trecut vrea 4-5 ani de atunci. Vorbeam cu cineva care îmi spunea cu vocea șoptită că are două arme de foc în casă. Mă uitam uluit la el că vorbea serios. “Avem trei planuri de părăsire a Bucureștiului în caz că ne invadează rușii. În trei ore trebuie să fim în munți, la cabană.” Am întrebat naiv(!) dacă îl vor ajuta armele în lupta cu invadatorii roșii. ”Dar, dragul meu, nu pentru ruși am armele. Sunt pentru oamenii dezlănțuiți în disperare care ar putea să ne împiedice să ne ducem planul la bun sfârșit.” No comment.

Îmi revine în minte povestea pentru că este singurul om pe care l-am cunoscut (sau singurul care mi-a povestit vreodată) și care se gândise ”pe bune”, în vremuri de pace, la un scenariu negru pentru el și familia sa. Este singurul om care și-a făcut un plan pe intuiția crizei morale ce se poate declanșa în astfel de situații. Singurul om pe care îl știu capabil să își ducă planul la bun sfârșit.

Astăzi, trăim o astfel de situație. Cunoștința mea este la cabană în aceste zile.

Este greu să facem un plan pentru ceea ce nu știm. Mă uit în jur, înclusiv la apropiații mei, și aproape singurul punct de sprijin pare să fie speranța, credința că vom trece peste asta și ne vom întoarce la ceea ce eram/făceam/iubeam/știam deunăzi. Îmi răsună amar în minte ce le spun oamenilor în sala de training ….

”Speranța nu este o strategie!”

Oamenii mor de mii de ani cu speranța în brațe. În vremea ciumei, milioane de oameni au murit cu speranța în gând. Speranța întoarcerii la vechea viață, la vechiul job, poate să fie o iluzie. Mi-e greu să ader la modelul mioritic de gândire. Îl înțeleg. Și nu-l judec. Dumnezeu, într-adevăr, din clipa primei iluminări, ne-a dat liber. Liber arbitru. Liber arbitru înseamnă să cauți soluția cea mai bună. Este alegerea planului bun. Speranța nu este un plan bun. Nu este liber-arbitru.

Planul

Zilele astea suntem asaltați de sfaturi. Cum să ne spălăm pe mâini. Unde să punem mâinile și unde nu. Cum să nu ne atingem fața. Când să ne schimbăm prosoapele și lenjeria. Cum să stăm izolați și să nu ieșim din case. La ce distanță să fim față de oameni. Cum să strănutăm. Cum să ne salutăm. Cum să facem cumpărături. Cum să folosim măștile. Cum să mâncăm. Cum să bem. And so on.

Nu vreau să comentez. Mi se pare ilar că până și companiile de IT au ajuns să-și pună pe prima pagină a site-urilor lor sfaturile albastre omniprezente. Nu spun că e rău. Spun doar că e ciudat că nimeni nu dă sfaturi despre ce ar trebui să faci cu tine. Eu te întreb, ai un plan?

Mai ai puțin timp

Schimbările au o secvențialitate specifică. La început apare ideea ”Nu ni se întâmplă nouă”. Ne aducem aminte că ne uitam la China și eram destul de liniștiți că nu se va întâmpla nimic în România? Apoi, au început să apară cazuri. Negarea a trecut de atunci în plan personal. Încă se vede pe stradă. Oameni care se cred invincibili, ies la picnic, merg în oraș, ies cu prietenii. Societatea este încă în negare…

Apoi, vom trece rapid prin furie (de ce ni se întâmplă nouă?!! – vezi Spania, Franța), negociere (dă Doamne să nu fiu și eu…– vezi Italia acum) și…. urmează depresia (vezi China). Sunt pașii standard prin care trecem când ne confruntăm cu o schimbare.

Vorbeam astazi, peste gard și la 4 metri distanță, cu un vecin care îmi povestea de colegii lui din Guangdong. Acolo a trecut criza. Nu mai au cazuri noi. Totul pare ”safe”. Și totuși, oamenii, după mai bine de 2 luni de stat în casă, suferă de depresie generalizată. Acută. ”Sunt ca niște legume la lucru. Nu au chef de nimic, nu vorbesc, nu râd, nu pot să facă nimic, nu mai au scop, nu mai au motivație, reacționează greu la cerințe. E critic pentru manageri.”

Pașii

Probabil că vom parcurge și noi pașii aștia… Post depresie, oamenii încep să se dezmeticească, puțin câte puțin. Unii își vor relua job-urile, dacă vor mai avea. Alții vor rămâne ”pe tușă” și depresia se va adânci. Oricum, tsunami-ul economic va lăsa urme și la noi. Mai ales la noi, dacă ne gândim la sprijinul prețios și rapid oferit de autorități. Dezmeticirea asta înseamnă că oamenii trec într-o nouă etapă, cea de acceptare a ceea ce a fost și este astăzi viața lor.

Acceptarea este ca un moment zero. Ca un moment de re-start. Care nu mai are cu nimic de-a face cu trecutul. Cei care mai speră că va fi la fel, vor sta în negare. E foarte greu să faci pasul din depresie spre acceptare. E ca atunci când moare cineva foarte drag. Acceptarea că ”s-a dus” vine foarte greu. Vine odată cu găsirea explicației trecerii sale și cu împăcarea că ”asta este viața”. Vine odată cu detașarea. La fel și aici. Numai că explicația experienței coronavirus va fi foarte greu de găsit.

Cine câștigă?

Câștigă toți cei care înțeleg procesul schimbării, cei care au un plan bine făcut, cei care nu mai caută să se opună vieții și găsesc din timp o cale de a-și reveni. Cei care nu mai înoată împotriva curentului. Cei care se mișcă rapid și trec conștient la acceptare. Cei care înțeleg că ce a fost nu va mai fi. Asta putem să facem de astăzi. Nu avem nevoie să trecem prin etapele astea ca să fim împinși să ne reinventăm.

Automințirea tipic românească

Mi-a spus cineva: ”Până la urmă, mă duc la țară, pun cinșpe brazde de legume, iau câteva animale și mă descurc. Trăiesc.” Oare? Să fie așa de simplu? Dar, da. În ultimă instanță, e o soluție. Numai că gândul acestei soluții îți va bloca mintea să caute alte soluții mai bune. ”Până la urmă o să mă descurc.” nu este plan. Nu este proactivitate. Nu este vânare de oportunități. Am mai întâlnit și replica: ”Cât timp ai creier în cap vei găsi ceva să faci. Să vină momentul ăla și voi vedea.” Este exact același lucru. Nu înseamnă că avansezi. Nu înseamnă că ești pregătit pentru nou.

Deci, îți pun și ție întrebarea, doar ca exercițiu de imaginație. ”Cum ar fi și ce ai face exact dacă ar trebui să rescrii tot ceea ce ești, tot ceea ce iubești, tot ceea ce faci și tot ceea ce știi în prezent, pentru a face față unei schimbări radicale ce poate să apară în viața ta – mai exact să trăiești începând de acum așa cum trăiești zilele acestea, în izolare socială?”

”Ai un plan? Te rog, din tot sufletul meu, fă-ți un plan.”

++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Te invităm pe www.SuccessAcademy.ro pentru a găsi detalii despre programele noastre de dezvoltare personală și leadership create special pentru copii și adolescenți.

Vom forma noi grupe Success Academy când situația ne va permite. Până atunci, te poți înscrie de acum la un DEMO gratuit împreună cu copilul tău și, în momentul în care ne vom relua activitatea față în față, ne vom și cunoaște.

Vei vedea cum lucrăm și cum transformăm ”imposibilul” în posibil. Pentru că facem ce școala nu face. Pentru a fi in contact permanent cu noi și articolele noastre, dă un like paginii Success Academy de pe Facebook